O problemă: comunicarea în exces

Iosif Anca

Credem că sfatul lui Solomon: „Nu te grăbi să deschizi gura şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer şi tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe (Eclesiastul 5:2) este valabil şi pentru articolele din revista aceasta. De aceea fără „vorbe multevrem să scriem despre o problemă veche, dar care s-a amplificat, datorită globalizării şi tehnologiilor moderne: comunicarea în exces. Este indicat să luăm cu toţii seama la volumul cuvintelor noastre, căci şi atunci când „apostolii şi presbiterii s-au adunat laolaltă, ca să vadă ce este de făcut ... s-a făcut multă vorbă” (Fapte 15:6-7).

La extremele comunicării, se află universul material, care transmite un mesaj „fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit” (Psalmul 19:3) şi respectiv „nebunul (care) spune o mulţime de vorbe (Eclesiastul 10:14). Între ei se află oameni „meşteri la vorbă” (Iov 12:20) sau ca Moise care recunoştea „..eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară; ... căci vorba şi limba mi-este încurcată» (Exodul 4:10).

Problema nu are a face cu volumul natural de cuvinte, care este sănătos şi necesar în comunicarea între fiinţele vii, nici cu părtăşiile sfinte în care „cu multe alte cuvinte, (fiecare ucenic) mărturisea” mântuirea (Fapte 2:40), căci este scris: „Cântaţi, cântaţi în cinstea Lui! Vorbiţi despre toate minunile Lui!” (Psalmul 105:2); „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5:19). Necazul se datorează faptului că unii oameni vorbesc mult şi spun puţin, exprimându-se şi într-un mod nepotrivit prin timbrul vocii, volumul sunetului, timpul sau cadrul în care vorbesc. „Un cuvânt spus la vremea potrivită, este ca nişte mere din aur într-un coşuleţ din argint. Ca o verigă din aur şi o podoabă din aur curat, aşa este înţeleptul care mustră, pentru o ureche ascultătoare” (Proverbe 25:11-12). Dar o avalanşă de cuvinte, este un vagon de mere răsturnate peste capul unui om, la care se adăuga şi greutatea vagonului. Chiar o mustrare poate fi de aur, dar dacă se aplică în mod ostentativ, este o mină (de aur) care explodează. De asemenea, este o plăcere să asculţi pe cei înţelepţi, ca Solomon, care „a vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe zid, a vorbit, de asemenea, despre dobitoace, despre pasări, despre târâtoare şi despre peşti” (1 Împăraţi 4:33). Problema este cu cei care vorbesc de „cedrul din Liban”, deşi nu s-au odihnit niciodată sub umbra lui şi despre multe „pasări” deodată, deşi au avut numai găini.

Să ştiţi că „cine îşi înfrînează vorbele, cunoaşte ştiinţa şi cine are duhul potolit este un om priceput” (Proverbe 17:27), dar „nebunul spune o mulţime de vorbe, măcarcă omul nu ştie ce se va întâmpla ...” (Eclesiastul 10:14). În aceste condiţii, apostolul avertizează: „Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţumire” (Efeseni 5:4); „Să nu se ţină de basme şi de înşirări de neamuri fără sfârşit, care dau naştere mai mult la certuri de vorbe decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credinţă...” (1 Timotei 1:4). El sesizează şi vorbăria păcătoasă în relaţiile interfamiliale, când femeile: „..., se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă; şi nu numai că sunt leneşe, dar sunt şi limbute şi iscoditoare” şi în relaţiile frăţeşti: „zădarnicile ciocniri de vorbe ale oamenilor stricaţi la minte, ... Fereşte-te de astfel de oameni” (1 Timotei 6:5).

Cazul Iov este specific problemelor care nasc multă vorbă. După cele două atacuri ale Satanei impotriva lui Iov, prietenii lui au venit la el „şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea” (Iov 2:13). Apoi au început discuţiile şi comentariile; Elifaz a zis: „Dacă vom îndrăzni să-ţi vorbim, te vei supăra? Dar cine ar putea să tacă?” (Iov 4:2). Iov, la rândul lui zicea: „Tăceţi, lăsaţi-mă, vreau să vorbesc!” (Iov13:13). După multă vorbă, din durere (Iov) sau din dorinţa de a da sfaturi şi explicaţii (prietenii lui), în contextul unui plan ce cuprindea cerul şi pământul, cartea Iov se încheie cu puţine cuvinte, printr-un dialog scurt între Dumnezeu şi subiecţii implicaţi: „- Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile? - Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep (Iov 42:3). „După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, i-a zis lui Elifaz din Teman: «Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, ...» (Iov 42:6). Prietenii lui Iov au fost nevoiţi să aducă o jertfă şi abia după rugăciune au fost iertaţi pentru că n-au putut să tacă. Vorbăria lor şi cu atât mai mult a celor ce vorbesc mai mult ca ei, adevereşte cele scrise de Solomon: „Căci, dacă este deşertăciune în mulţimea visurilor, nu mai puţin este şi în mulţimea vorbelor; de aceea, teme-te de Dumnezeu” (Eclesiastul 5:7); „Căci chiar dacă face multă vorbă, care doar înmulţeşte deşertăciunea, ce folos are omul din ea?” (Eclesiastul 6:11).

Dar întrucât nu ştim câţi vor lua aminte la aceste sfaturi, „nu lua nici tu seama la toate vorbele care se spun...” (Eclesiastul 7:21), căci „vorbele nebunului aduc ceartă ...” (Proverbe 18:6).